Cei doi voleţi mobili aflați în expunere au făcut parte integrantă din ansamblul arhitectonic al polipticului ce trona odinioară pe mensa altarului secundar al Bisericii parohiale cu hramul Sfinţii Petru şi Pavel din satul Cioboteni (unit mai târziu cu comuna învecinată, Șumuleu, ambele localități fiind incluse astăzi în Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita), o piesă reprezentativă pentru arta religioasă medievală din Transilvania, păstrată doar fragmentar, cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de „altarul mic” de la Şumuleu.

Elementele sale componente, atâtea câte au putut fi identificate până în prezent (dezmembrată, piesa a fost adusă la Cluj, probabil spre sfârșitul secolului al XIX-lea, cu intenția îmbogățirii colecțiilor pinacotecii Muzeului Ardelean), sunt împărțite între Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în depozitul căruia se conservă panoul central, voleţii mobile şi o parte din cadru, şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, care deţine o aripă fixă. Despre celălalt volet fix, predelă şi coronament nu avem, însă, nici o informaţie.

Ca structură arhitectonică, retablul cu hramul Sfintei Fecioare aparţine tipului poliptic cu panou central, simplu, execuţia sa fiind încadrabilă cronologic primei jumătăţi a secolului al XVI-lea. Partea sa festivă prezintă o iconografie marianică. În acord deplin cu imaginea sacră a panoului central, Fecioara pe tron încoronată de îngeri şi ţinând în braţe Pruncul, panourile interioare ale voleţilor mobili, aflaţi în poziţie deschisă, înfăţişează patru scene tipice din viaţa Mariei – unele dintre cele mai convenţionale, omniprezente pe retablurile marianice transilvănene -, ele reflectând inconografic dedicaţia sau titulus-ul altarului secundar al lăcaşului de cult. De la dreapta spre stânga, programul iconografic consacrat Sfintei Fecioare cuprinde următoarele elemente: în registrul superior, Buna Vestire şi Vizitaţiunea, iar în registrul inferior, Naşterea/Adorarea Pruncului Iisus şi Închinarea Magilor.

Pe extradosul voleţilor mobili şi pe voleţii ficşi erau înfăţişate la origine, într-un ciclu de opt episoade (dintre care ne-au parvenit doar şase), principalele momente ale Patimilor Mântuitorului. De la dreapta spre stânga, se succedau în ordine cronologică, umplând câmpurile celor două registre suprapuse, scene emblematice ale calvarului hristic: (registrul superior) Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor (astăzi dispărută), Prinderea lui Iisus, Iisus la Caiafa şi Biciuirea, (registrul inferior) Încoronarea cu spini (astăzi dispărută), Purtarea crucii, Iisus pe cruce şi Învierea. În perioada Postului Mare ce precede Sărbătoarea Sfintelor Paşti, retablul poliptic era, de regulă, închis, iconografia sa relevând enoriaşilor viziunea terifiantă a suplicierii lui Hristos, reprezentată nu în puţine cazuri, în mod programatic, pe aripile exterioare.

Prin urmare, polipticul secundar din Cioboteni etala o succesiune iconografică des întâlnită în spaţiul transilvan, programul apărând în mod identic sau suferind uşoare variaţii şi la Sântimbru, Armăşeni, Jimbor, Feldioara, Şmig sau Şoroştin. Ciclurile sale iconografice sunt, însă, profund tributare surselor grafice disponibile în epocă. Imaginea panoului central al polipticului – sub raport artistic, partea cea mai reprezentativă a ansamblului, ea purtând, de regulă, marca „maestrului” - este, în fapt, o copie a xilogravurii lui Albrecht Dürer, Fecioara încoronată şi adorată de îngeri (1518), pictorul respectând cu stricteţe liniile directoare ale compoziţiei de ansamblu, chiar dacă a păstrat doar doi dintre adoratorii celeşti care populează schema compoziţională originală, arogându-şi, în acelaşi timp, şi o doză temperată de libertate în interpretarea unor detalii mărunte. În registrul superior, panoul este împodobit cu un ornament vegetal aurit, imprimat în fondul de cretă/gips al picturii, similar celor care apar pe piesele provenite din jurul Sighişoarei. Celelalte patru reprezentări marianice, înzestrate cu un decor ceva mai moderat, au fost concepute pornind tot de la gravurile celebrului artist renascentist german, însă nivelul lor modest de execuție face dificilă identificarea cu precizie a imaginilor care au servit drept model. În ceea ce priveşte ilustrarea Patimilor, ea este creaţia unui pictor cu o dotare nativă şi un grad de instrucţie relative modeste, construcţia plastică a personajelor care domină scenele fiind greoaie şi inexpresivă. Acest„ucenic” al maestrului panoului central, la rândul său, a preluat masiv ca model diverse gravuri care circulau în epocă (de pildă, Biciuirea este lucrată după gravura cu aceeaşi temă a lui Albrecht Dürer din Micul Ciclu al Patimilor, iar Prinderea lui Iisus şi Purtarea Crucii după Lucas Cranach), compoziţiile sale fiind mult simplificate în comparaţie cu sursele iconografice originale, fapt care pune în evidenţă neîndoielnicele sale limitări artistice. Notabilă rămâne, însă, receptarea influenţei gravurilor lui Lucas Cranach, rarisim documentată pe retablurile poliptice transilvănene.

Privită în ansamblu, pictura fragmentelor păstrate din polipticul mic de la Cioboteni (conservate precar, consolidate parțial cu hârtie japoneză, iar în mai multe locuri repictate) indică o certă legătură stilistică cu atelierele sighișorene active în epocă, panoul central prezentând un nivel calitativ mai înalt decât cel al scenelor care ornamentează voleții. Cu toate acestea, absența unor disonanțe majore în ceea ce privește factura stilistică a câmpurilor pictate confirm faptul că ele sunt produsul aceluiași atelier. Comanditarii retablului rămân, din păcate, necunoscuți, în absența oricărui indiciu de factură documentară sau vizuală.

___________________

În termeni generali, un retablu este un ansamblu de reprezentări religioase, pictate și/sau sculptate, circumscrise unui cadru destinat decorării părții posterioare a menselor de altar din bisericile de rit roman.

Creaţie a goticului matur, retablul cu aripi sau voleţi mobili, denumit generic poliptic, cunoaşte o amplă răspândire în epoca goticului târziu, cu preponderenţă în spaţiul istorico-geografic al Europei centrale şi central-răsăritene. De provenienţă germană, moda retablurilor poliptice pătrunde masiv în Transilvania începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, graţie intenselor relaţii comerciale pe care principalele centre urbane locale, Clujul, Sibiul, Sighişoara şi Braşovul, le întreţineau cu Nürnberg-ul şi cu alte oraşe germane (Köln, Frankfurt am Main). Prosperitatea economică a comunităţilor orăşeneşti transilvănene, a căror tendinţe de autonomie se exprimau, tot mai stăruitor, şi pe plan religios, materializându-se în construirea programatică a bisericilor parohiale, ridicate la Sibiu, Sebeş, Cluj, Braşov, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa, a creat cadrul favorabil împământenirii acestui tip de obiect de cult, investit cu funcţie liturgică şi decorativă.

La începutul secolului al XVI-lea, epoca de apogeu a catolicismului, în Transilvania se poate vorbi de o şcoală a retablurilor deja constituită, fapt care îi va dispensa pe comanditarii locali de efortul angajării unor artişti-meşteri itineranţi sau chiar de cel, mult mai costisitor, al importului unor astfel de piese din centrele vestite ale străinătăţii. Sub raport stilistic, această perioadă de certă înflorire artistică va coincide cu tranziţia de la goticul matur şi târziu la renaştere, arta locală aflându-se atât sub influenţa celei italiene, cât şi a curentelor de sorginte central-europeană.

Triumful Reformei religioase în rândul populaţiei maghiare şi germane, amplă mişcare confesională propovăduită şi instituită de preotul braşovean Johannes Honterus, conexată, în subsidiar, şi cu vicisitudinile inerente ale timpului precum războaie, incendii sau cutremure, a generat indubitabil efecte nefaste asupra prolificei vieţi artistice transilvănene încurajată de catolicism. Drept urmare, odată cu declanşarea virulentelor acţiuni ale prozelitismului protestant, fundamentate pe tezele reformatorului german Martin Luther şi ale discipolului său Philipp Melanchthon, se va stârni o adevărată „furie iconoclastă”, care va conduce, în mod inevitabil, la diminuarea semnificativă a tezaurului artistic cu subiect sau destinaţie religioasă, atestat în centrele urbane transilvănene pe parcursul secolelor XV-XVI.

Distrugerile cauzate de atitudinea iconoclastă a confesiunilor reformate au avut drept consecință reducerea severă a amplitudinii unei producții artistice de o inestimabilă valoare, cunoscută în prezent doar fragmentar, dar care în perioada premergătoare Reformei, în mediile germane ale Transilvaniei, totaliza un număr aproximativ 600 - 700 de piese. Exemplele conservate până astăzi provin, într-o proporţie covârşitoare, din bisericile de rit evanghelic-luteran ale saşilor din sudul Transilvaniei, apoi din zona secuiască a Ciucului, rămasă de confesiune catolică, iar câteva piese similare, extrem de disparate, din alte diverse regiuni: împrejurimile Clujului, Târgu Mureș sau din afara frontierelor voievodatului istoric, de la Lipova, toate constituindu-se într-o moştenire culturală preţioasă ce face dovada importanţei artei retablului medieval transilvănean, prin excelenţă, o formă de manifestare provincială a creaţiilor de acest tip întâlnite în ambianţa culturală germană a epocii.

Material documentar: Alexandra Sârbu

Referinţe bibliografice:

Firea, Ciprian, Arta polipticelor medievale din Transilvania (1450-1550), teză de doctorat sub coordonarea ştiinţifică: acad. Marius Porumb, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie, vol. II, 2010, pp. 106-110.

Kertesz, Andrei, Arta religioasă a saşilor din Transilvania, Muzeul Naţional Brukenthal, Sibiu, 2004.

Sarkadi Nagy, Emese, Quo Vadis? Soarta polipticelor din Șumuleu-Cioboteni, în „Ars Transsilvaniae”, XXIV, 2014, pp. 61-74.

EXPONATUL LUNII APRILIE, 2018

Voleţii mobili ai Polipticului Fecioarei de la Cioboteni