Transformările impuse Marelui Principat al Transilvaniei după trecerea sa în stăpânirea Imperiului Habsburgic la sfârşitul secolului al XVII-lea au favorizat şi restrânsa scenă artistică a provinciei intracarpatice, care asimilează noi forme stilistice legate direct de barocul central-european. Receptarea, la nivel local, a curentelor artistice de provenienţă occidentală va conduce la elaborarea unor variante provinciale, relativ diverse, în care predominante rămân, însă, formulele eclectice, pe care fiecare pictor şi le însuşeşte şi le adaptează potrivit propriilor opţiuni şi gusturi ale comanditarilor.

Alături de portret – o categorie care ocupa un loc prioritar în cadrul colecţiilor nobiliare ardelene, satisfăcând cele mai exigente preocupări, gusturi şi preferinţe ale claselor sociale privilegiate -, dezvoltarea genului peisagistic marchează un alt moment semnificativ al evoluţiei picturii laice de şevalet transilvănene, afirmat în directă conexiune cu prezenţa Barocului în provincie. De la un fundal-cadru scenografic, cu rol convenţional sau literar, pe care se reliefează cu pregnanţă impozantele portrete-efigie ale comanditarilor, peisajul devine, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, mediul-ambianţă conţinător al unor pitoreşti scene de gen, agrementate cu accente anecdotice. Reprezentările peisagistice din secolele XV-XVII, care vehiculau un repertoriu variat de „cadre imaginare”, transpuse pe pânză în viziuni schematice sau fanteziste, sunt înlocuite, acum, de peisajul „veridic”, fundamentat pe exerciţiul observării directe a naturii, al cărei ambient este reconstituit în intimitatea atelierului, prin intermediul schiţelor şi a memoriei vizuale, pictorul conferindu-i, în unele cazuri, o particularitate identificabilă. O producţie artistică, relativ numeroasă, de peisaje panoramice de tipul vedutei ilustrând oraşe, cetăţi, castele, palate, conace şi biserici din Marele Principat al Transilvaniei părăseşte, în această perioadă, atelierele de pictură ale unor maeştrii autohtoni.

Un merit deosebit în dezvoltarea picturii de peisaj transilvănene îi revine celebrei familii de origine vieneză Neuhauser, stabilită la Sibiu, înfloritor oraș comercial și meșteșugăresc, care la sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a distins ca unul dintre principalele centre artistice ale regiunii intracarpatice, începutul acestui reviriment fiind marcat de numirea baronului Samuel von Brukenthal în funcţia de guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei (1777-1787). Contribuţia acestei familii de pictori, formată din Adam Franz (1735-1807) şi cei patru fii ai săi: Franz (1763-1836), Joseph (1767-1815), Gottfried (1772-1836?) şi Johann (1774-1815), constă nu atât în măiestria transpunerilor peisagistice, încă naiv şi empiric înfăţişate, ci, mai ales, în introducerea acestora ca temă, ca gen de sine stătător, în repertoriul picturii laice de şevalet transilvănene. Fragmentele de realitate zugrăvite pe suprafaţa pânzei cu o fidelitate ilustrativă tipică „primitivilor”, ce descrie, cu moderaţie, pitorescul priveliştilor contemporane îngăduind, totuşi, localizarea lor geografică, conferă un farmec cu totul aparte acestui tip de pictură.

Cel mai înzestrat membru al familiei pictorului austriac Franz Adam Neuhauser -  întemeietorul unei adevărate dinastii de pictori care, asimilaţi orizontului creator local, se vor bucura de generoasa susţinere a mecenatului transilvănean incipient – a fost, însă, Franz Neuhauzer cel Tânăr, un apropiat al cercurilor protipendadei aristocratice şi a elitei burgheze transilvănene care a beneficiat de protecţia şi aprecierea unor rafinaţi colecţionari şi cunoscători ai artei, pictorul ajungând să domine cu propria creaţie scena artistică a provinciei la începutul secolului al XIX-lea. Spirit enciclopedist, de o multilaritate rar întâlnită, ilustru creator de compoziţii religioase, pictor peisagist şi portretist, desenator, acuarelist şi litograf, restaurator şi colecţionar de opere de artă, mentor al unor importanţi artişti transilvăneni, Franz Neuhauser cel Tânăr este autorul unei opere complexe, ce comportă un interes deosebit şi sub aspect documentar, el fiind, totodată, „artistul predestinat întru împlinirea peisajului transilvănean” (Sabău, 2005, p. 396). Creaţia sa picturală reuneşte forme ale peisajului „clasic”, dar şi subgenuri ale acestei categorii: peisajul schiţat în fundalul unor scene de gen, peisajul bine definit, integrat unei scene cu caracter narativ, peisajul de conţinut preromantic, peisajul tip vedută, peisajul „monument”, peisajul documentar şi, nu în ultimul rând, peisajul independent, de sine stătător.

Alături de peisajul care a făcut obiectul expunerii pe întreaga durată a lunii mai, în colecţia Muzeului de Artă Cluj-Napoca figurează şi o altă compoziţie panoramică de mare amplitudine desfăşurată pe orizontală, constituind, la rândul ei, un veritabil document de natură topografică şi arhitecturală asupra configuraţiei urbanistice a oraşului Cluj din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În prim planul imaginii, la stânga, este reprezentat un grup restrâns de figuri pitoreşti, format din trei siluete feminine în costume populare, surprinse în poziții statice (două așezate în iarbă, iar cea din mijloc, redată în picioare, ține în brațe un copil), privirea lor fiind îndreptată spre panorama întinsă a orașului care dezvăluie o aglomerare compactă de clădiri mărunte și pestrițe din rândul căror se detașează edificiile de cult cu turle înalte. La dreapta, este redat un alt personaj feminin în port țărănesc, figură întreagă, surprins din profil spre stânga în poziție statică, având, la rândul său, privirea ațintită asupra orașului. Figurile umane au fost plasate excentric axei centrale a tabloului, într-un ambient natural bine individualizat (o poieniţă punctată de elemente de vegetație, situată în vecinătatea unei vaste aşezări urbane), pentru a permite o mai accentuată dezvoltare a peisajului citadin de aspect „verist”, ele fiind, însă, subordonate ponderii sale precumpănitoare. Largi planuri succesive marcate de colinele rânduite una după cealaltă, cu o înălţime gradată, de la dealurile cele mai scunde până la dealurile cele mai înalte de la linia de orizont, se profilează pe fundalul amplu al cerului de un albastru senin, traversat de fâşii de nori străvezii sau învolburaţi, accente plastice care imprimă întregii imagini o certă consistenţă. Posedând cu preponderenţă un caracter istorico-documentar, în care datele „veriste” ale peisajului citadin sunt riguros inventariate şi consemnate plastic cu minuţiozitate descriptivă, compoziţia de faţă etalează o panoramă spectaculoasă, desfăşurată mult în adâncime, într-o perspectivă „vol d’oiseau” rezolvată prin succesiunea gradată a planurilor colorate, ordonate diagonal, percepute de la o anumită altitudine, configurarea sa structurală favorizând amplificarea cerului, a văzduhului, care ocupă aproximativ ½ din economia suprafeţei pânzei. Gama cromatică este una reţinută, restrânsă, dominată de justa utilizare a tonurilor primare şi a celor binare, a tonurilor calde şi reci, a zonelor umbrite şi a celor luminoase, ea contribuind în egală măsură la impresia de ansamblu a compoziţiei.

Material documentar: Alexandra Sârbu

Referinţe bibliografice:
Sabău, Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvănean, vol. II: Pictura, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005.

 

 

EXPONATUL LUNII IUNIE, 2018

Anonim, Peisaj panoramic